Drama omului singur
// January 24th, 2010 // 1 Comment » // De-ale mele
Am citit deunazi Iona, de Marin Sorescu. Nu de placere, recunosc. Ci pentru ca face parte din cele foarte multele lecturi obligatorii pentru bac. Cine l-a citit pe Marin Sorescu stie ca dincolo de paravanul cuvintelor se ascunde mai mult de atat. In spatele tragediei Iona, se ascunde o drama. Drama omului singur. E drama mea si a ta. Pierdut in burta pestelui, Iona era singur, nemaipomenit de singur. Moare incercand sa spintece burta pestelui spunand “Razbim noi cumva la lumina”. Oare nu e asa si viata mea si a ta? Nu incercam noi oare sa spintecam tot ce ne sta in cale in speranta ca vom da candva de lumina, ca vom respira si noi aerul pe care, asa ne imaginam noi, il respira toti ceilalti, doar noi nu? Iar in final ajungem sa omoram totul. Sa omoram tot ce ne inconjoara, tot ceea ce altii iubesc la noi. Stiu. De cele mai multe ori ai impresia ca tu esti cel mai singur om de pe planeta asta, ca nimeni nu-ti poate “intrece” gradul de singuratate. Tot ce faci e sa stai inchis in ocna asta a gandurilor tale visand la cat de “impreuna fericiti” sunt ceilalti. Poate ei sunt mai singuri ca tine. Poate ei chiar sunt singuri.
Cuvintele unui om “nemaipomenit de singur”:
“ Daca as avea mijloace, n-as face nimic altceva decat o banca de lemn in mijlocul marii. Constructie grandioasa de stejar geluit, sa respire pe ea, in timpul furtunii, pescarusii mai lasi.”
“Ne scapa mereu cate ceva in viata , de aceea trebuie sa ne nastem mereu. Soldatilor le scapa mai ales pacea. Obisnuiti sa doarma in zgomot de tobe, de glasuri, la prima liniste, deschid ochii, atat de larg ii deschid, ca intr-n ei iarba si pasarile, ca in craterele vulcanilor stinsi.”
“ Un sfert din viata pierdem facand legaturi. Tot felul de legaturi intre idei, fluturi, intre lucruri si praf. Totul curge asa de repede si noi tot mai facem legaturi intre subiect si predicat. Trebuie sa-I dam drumul vietii, asa cum ne vine exact, sa nu mai incercam sa facem legaturi care nu tin. De cand spun cuvinte fara sir, simt ca-mi recuperez ani frumosi din viata”.
(Iona, de Marin Sorescu)
