Posts Tagged ‘stan’

Urmatoare oprire?

// May 8th, 2010 // 6 Comments » // De-ale mele

Mi-e dor sa mai aud “Vai, ce greu a mai trecut saptamana/luna asta.”Mie mi-e dor. Ma sperie ingrozitor de tare cum simt timpul luand-o la galop. Pur si simplu simt ca nu mai am timp sa traiesc cu adevarat. Sa ma bucur de ce fac, de ce realizez, chiar daca sunt lucruri marunte. Si nu e vorba de un program super-incarcat. Nu muncesc 12h/24, nu ma plang de nicio activitate suprasolicitanta. Cu toate astea, nu am timp.

Acum nu realizez prea bine, insa mi-e teama, chiar mi-e teama sa nu vina un moment de cotitura in viata mea in care Dumnezeu sa-mi spuna “ Tu chiar ai vazut ce s-a intamplat in viata ta pana acum?”

Nu e doar problema mea, e problema tuturor. In masura in care fiecare constientizeaza ori nu. Trec zilele prea repede, prea fara nicio insemnatate. Bucuriile nu mai sunt bucurii. Am devenit prea inteligenti ca sa mai privim spre unele evenimente din viata noastra ca la adevarate experiente, minuni. Nu o spun nicidecum in mod ironic, ci din contra, o spun sincer. Citim atat de mult, avem acces la atat de multa informatie, incat viata in sine e privita ca un soi de mancare pe care trebuie sa o digeram, fie ca ne place sau nu.

Viata mea e ca o calatorie intr-un tren de mare viteza. Biletul mi-a fost cumparat cu un pret scump si l-am primit in dar. Destinatia imi place sa stiu ca o am in minte si-n inima. Fiecare statie la care ma opresc e un alt eveniment din viata care mai da o oarecare nuantare calatoriei mele.

Traiesc pentru fiecare oprire. Traiesc pentru maine, iar acum deja a devenit atunci.

Pentru ca totul s-a schimbat.

// April 1st, 2010 // 4 Comments » // De-ale mele

Astazi mi-e dor din nou de copilarie … Mi-e dor sa mai simt ca vine Pastele. Visez cu ochii deschisi ca mama sa ma duca sa-mi cumpere hainute noi. De Paste, toti copiii purtau ceva nou. Cand soseam din vacanta, abia asteptam sa ne etalam noile achizitii. Cam toti purtam aceleasi perechi de incaltaminte, acelasi model de blugi, vesnicele costumase cu volanase, insa stiam ca erau cumparate de Paste si asta le facea speciale. Mi-e dor sa o vad pe mama cum alerga de colo colo vreo 2 zile la rand sa pregateasca drobul si prajiturile. Mi-e dor sa ne strangem cu  totii in ziua de Paste si sa ciocnim oua rosii. Mi-e dor sa mai fiu pacalita de tataia care mereu avea un ou de bibilica  si ne “batea” pe toti. Mi-e dor de tot.

Astazi nu mai simt nimic din toate astea. Nu mai exista nici o ocazie speciala in care sa-mi cumpar “hainute” noi si sa fiu nerabdatoare sa le arat micilor mei prieteni. Doar a devenit o obisnuinta plimbarile prin mall si sacosele pline cu haine de care de cele mai multe ori nu avem nevoie. Drobul parca nu mai are acelasi miros, strambam din nas si vrem altceva. Nici macar masa de Paste nu mai e aceeasi, inlocuita fiind de o masa de pranz intr-un restaurant fancy.

Si de-ar fi doar atmosfera de Paste care s-a schimbat. Insa totul e diferit. Toate zilele vietii noastre prea seamana una cu alta. Nu ne mai impresioneaza nimic. Si chiar de-ar mai fi ceva, pierdem repede amintirea unei ocazii frumoase, ramanand doar cu un folder plin cu poze.

Asteptam prea mult si traim prea putin.

Pentru ca totul s-a schimbat.

Lectia

// January 24th, 2010 // 10 Comments » // De-ale mele

Imi place sa respir prin cuvinte. Atunci cand oxigenul nu imi mai ajunge si simt ca ma sufoc, imi iau creionul si incep sa scriu. O doza buna de cuvinte rasfirate pe o foaie alba, ma elibereaza. Imi amintesc ca prin clasa I faceam concurs de poezii cu o colega. Eu aveam un dosar, iar ea vreo doua. Nu stiu cum facea, ca mereu ii ieseau rimele. Mie niciodata. Poeziile mele nu aveau rima. Si parca imi placeau si ale ei, desi aveam si eu orgoliul meu si nu recunosteam. Am rabdat fara sa o intreb. Pana intr-o zi. Mi-am facut curaj si m-am dus la ea: “auzi, cum de tie iti ies rimele asa mereu, comandate parca?” Si mi-a spus. Surprinzator! Mai precis, mi-a aratat. A luat o foaie de hartie, un creion si a inceput sa scrie. “Elefant-pamant, copac- gansac, copil-umil, frumos-somnoros. Uite, asa imi fac poeziile eu. Caut cuvinte care rimeaza intre ele si apoi le asez in propozitii.” Doamne, si cat de dezamagita am mai fost! Atunci am inteles pentru prima data ca pentru mine cuvintele sunt mai mult de atat. Mai mult decat niste rime asezate prea cu rost . Ele pot fi totul, sau nimic. Ele te pot rani, insa tot ele pot fi si medicamentul de care ai nevoie in timpul furtunii. Nu stii daca ai nevoie de el decat atunci cand nu mai ai curaj sa faci nici macar un pas. Si de-atunci … de cand am descoperit ca jocul meu preferat este cel al cuvintelor, ma joc mereu, ca un copil.

La meteo

E posibil sa se cutremure pamantul
Si sa-mi surpe temeliile sufletului
Se-anunta ploi, tunete si fulgere
Cat sa-mi inunde hambarul plin cu sentimente coapte.
E posibil sa cada grindina
Si sa-mi distruga recolta viselor.
E posibil. Totul e posibil.

Insa e SIGUR ca soarele pandeste,
Ca razele-si asteapta chemarea
Gata sa izbucneasca de fericire in calatoria lor
Spre sufletul meu.

Si chiar daca vor mai fi intensificari ale vantului
Poate chiar ploi, furtuni si tunete aprige,
Nu ma mai tem!
Seful Statiei de Meteorologie a Cerului
Mi-a pregatit pelerina.
Si mai presus de toate … mi-a promis ca ma va duce Acolo.
Acolo, la El Acasa unde temperaturile sunt mereu incalzite de Soare.